Îndrumător biblico-liturgic: perioadele Penticostar – Octoih – Triod

Scopul pentru care a fost gândit acest Îndrumător era de a stimula citirea Sfintei Scripturi, aşa cum este ea împărţită în Liturghia Euharistică a bisericilor bizantine Ortodoxă și Greco-catolică, specifice spațiului românesc din Transilvania și Banat. În primul rând, a vrut să împlinească o lucrare irenică, de pacificare, care să depăşească animozităţile emoţionale (uneori chiar viscerale) și politic alimentate și promovate dintre cele două Biserici româneşti. Lucrarea diavolului care este întotdeauna dezunirea nu poate fi contracarată decât prin citirea, studierea şi mai ales meditarea Sfintelor Scripturi, baza credinţei pentru TOATE Bisericile creştine, indiferent de încadrarea și organizarea lor confesională. Exemplul ni-l dă chiar Domnul Isus, când, ispitit de diavol prin cuvintele Scripturii interpretate, îi răspunde acestuia tot prin cuvintele Scripturii înţelese în lumina Duhului Sfânt, autorul lor. Pentru înţelegerea şi/sau interpretarea textului sacru, vom reveni altădată şi mai pe larg.

Acesta era proiectul. Dar unde Dumnezeu propune un plan de ansamblu, diavolul vine să-l distrugă prin detalii. Aşa a fost cazul și aici. Unii au parcurs pe nerăsuflate textul comentariilor, fără a avea răbdarea să-l citească zi de zi, ca o meditaţie la textul biblic indicat în titlu. Alţii, mai răbdători şi nu posedaţi de demonul curiozităţii, au citit meditaţia zi de zi, dar se considerau experţi în cititul textului biblic pe care îl ştiau pe dinafară (!?) după atâta citit şi deci l-au putut „sălta”. Și mai sunt și alte variante, care au depăşit cu mult orice imaginaţie. Eu am propus o schemă, un joc care devine eficient şi interesant doar dacă îi respecţi regulile. Nici în continuare nu cred să pot realiza o „metodă” care să „fenteze” hiper-bogata imaginaţie a destinatarilor în a eluda regulile şi a „juca” propriul joc. Toate acestea le-am aflat întâmplător sau prin dialog direct. Vă invit, deci, să citiţi textul biblic (mă amăgesc eu din nou!).

-Ieromonah dr. Camil Sever Peteu

_________________________________________________________________________

Aceste mici texte exegetice, în care erudiția teologică e transfigurată într-un discurs limpede, concis și firesc, nu reprezintă decât unul dintre nivelele multiple de profunzime ale antropologiei pauline, profund cristocentrice, construite de Părintele Camil. Din acest motiv, ele ar trebui citite împreună cu predicile magistrale rostite de domnia-sa în parohiile unde a slujit ca preot (la Sighișoara și Cluj) și la Radio Vatican, în perioada studiilor teologice romane și alături de celelalte texte referențiale, rămase până acum captive în coloane sonore, înregistrate sau nu, și în manuscrisele caietelor de însemnări și a jurnalului de idei. Această lectură multiplă e cu atât mai necesară cu cât oralitatea Păr. Camil a fost una de excepție, plină de har, spontaneitate, umor și adâncime. Publicarea, în viitor, a predicilor sale ar trebui să capteze, pe cât se poate, viața cuvântului, mai mult decât gramatica lui.

Profilul intelectual al Părintelui Camil Peteu este unul de factură enciclopedică (în buna tradiție a cărturarilor Școlii Ardelene), marcat de un spirit critic ascuțit și o vocație adâncă pentru interdisciplinaritate (teologie, medicină, matematică, fizică, filosofie, literatură), fără formalismele epidermice ale modernității târzii, având o textură organică amplă. Spirit profund pascalian, Părintele Camil rămâne o figură singulară, emblematică a Bisericii Românești, catolice în extensiune și ortodoxe în credință – cum obișnuia el să definească paradigma greco-catolică la care visa. Ecumenismul său a fost unul cu structuri de adâncime, înfipte în solul scripturistic și în cel patristic, un ecumenism viu al Bisericii lui Cristos aflate în suferință, care îi aducea laolaltă pe Padre Pio și pe Părintele Arsenie Boca, doi sfinți incomozi nu numai pentru structurile politice ale puterii seculare, ci și pentru unii ierarhi încercați de ispita puterii și alergici la spiritul critic. De aici și opțiunea noastră pentru ilustrațiile de copertă, bazate pe pictura realizată de Păr. Arsenie Boca la biserica Sf. Nicolae din Drăgănescu (Giurgiu), pictură vizionară la care Păr. Camil ținea în mod deosebit. Ceea ce îl apropie pe Camil Pavel Peteu de cei doi mari monahi amintiți este nu numai verticalitatea morală și inapetența pentru compromisuri (verificate în cazul Păr. Camil în perioada comunistă, când a fost monitorizat și hărțuit de Securitate, și în perioada tulbure a postcomunismului românesc), ci și predicația și pledoaria pentru un creștinism asumat existențial, în structurile sale de profunzime.

Aici se cuvine să mărturisim încă o dimensiune a Păr. Camil, cea de părinte spiritual și preot duhovnic, o personalitate complexă, în care preotul, psihologul și medicul psihiatru coabitau într-o manieră creatoare și plină de spontaneitate. În acest sens, spovedania la Păr. Camil avea darul de a elimina ideile secundare („păcățelele”, cum le numea el) și de a centra confesiunea pe ideile forță și, în ultimă instanță, pe ideea centrală: relația cotidiană cu Dumnezeu, construită prin rugăciune. În cursul confesiunii, Păr. Camil avea un fel unic, extrem de discret și de fin, de a activa alternativ preotul și medicul, venind în întâmpinarea orizontului de așteptare al credinciosului. Spovedania trezea conștiința adormită și scotea la lumină sensul ocultat al păcatului, smulgându-te din automatism și blazare și devenea un moment de referință, dincolo de care nu mai puteai rămâne același.

Păr. Camil era dușmanul manierismului, atât în pastorație (în comunitățile de credincioși pe care le-a crescut de-a lungul anilor), cât și în predicație (predicile lui inconfundabile erau opusul total al limbii de lemn omiletice). Comentariile lui la textele biblice zilnice, citite în cursul anului liturgic, își au punctul de plecare în seminarele de studiu biblic de joi după-amiază, destinate ucenicilor lui laici. Ele aparțin unui gen teologico-literar particular, situat la răscrucea dintre exegeza biblică academică și discursul omiletic, cu deschidere înspre oralitatea cuvântului viu. Mai mult, ele sunt mărturia unei vocații culturale autentice și a unei puteri de selecție și sinteză rară, în care răzbat cu limpezime ideile principale, fără a se lăsa împotmolite în noianul ideilor secundare.

Îndrumătorul biblico-liturgic inaugurează seria cărților unui preot-cărturar de excepție, care a fost el însuși mărturia vie a simbiozei organice dintre credință și spiritul critic. În fond, nu e vorba decât despre o singură carte, imposibil de sfârșit vreodată, mărturisind iubirea lui Cristos și iubirea de Cristos. 

-Editorii