De la zero la infinit și înapoi

CERUL ÎNSTELAT DEASUPRA NOASTRĂ ȘI POVEȘTILE DIN NOI

În jurul vârstei de patruzeci de ani, am primit de la Tatăl meu o carte. În coperți gri, destul de voluminoasă, fără pretenții de înfățișare. Atunci, eram convinsă că timpul are răbdare, că există și apar cu grabă alte priorități care amână ceva ce stătea cuminte și prea liniștit să-și aștepte ieșirea la suprafața prezentului. Am răsfoit-o superficial. Iar Tata nu m-a întrebat niciodată dacă am citit-o. El își făcuse ceea ce a considerat, în structura lui profundă, de educație germană, a fi de datoria lui. Restul nu mai depindea de el. Cu adevărat, n-am citit niciodată biografia familiei mele din perspectivă paternă. Când el nu a mai fost, am parcurs cu lacrimi în ochi părți din câteva capitole. Zecile de întrebări care creșteau în mine nu aveau să-și mai găsească răspunsul niciodată. Și m-am blocat. Ignoranță? Neputință? Orice etichetă nu mai are niciun suport pentru un tip de ratare esențială cu privire la devenirea eu-lui.

După zeci de ani, prin hazard, mă reîntâlnesc cu o situație similară. Un Tată pune pe hârtie pentru fii lui povestea sa, a celor pe care i-a cunoscut direct sau nu, a celor care întind firele vieții pe largul pământului și dincolo de el, în moarte. Adrian Barbu desface cu o enormă meticulozitate ghemul legăturilor din care sensul vieții lui se întinde acum, la vedere. Noduri și semne. O Confesiune tulburătoare plecată din trecut spre prezent, ca să fie o fundație pentru viitor. O călătorie în hățișurile amintirilor unde, cu răbdare și aș spune voluptate, se aduce lumină. Cartea aceasta poate părea, la un moment dat, ca un șantier arheologic. Ca un Cosmos ce își pune astrele pe jos pentru ca munca de cercetare să înceapă. Piesă cu piesă din arheologia amintirilor clare, din extinderea impresionantă pe anumite teme, nume, legături cu istoria, cu momentele ei semnificative pentru familie, dar și pentru un context foarte larg, sunt aduse la vedere portrete, situații, orașe, ani dintr-un parcurs ce-și numește destinul, îl analizează din nenumărate perspective, într-o complexitate uluitoare. Mărturia unei vieți, aceea a autorului, se întinde pe pagini ca o partitură polifonică. Fiecare capitol este scris într-un anumit registru, pe o anumită voce. Și degajă un anumit tip de emoție. Diferită. Detaliile, impresionante ca număr și ca suprafață, dau acestei introspecții o greutate fantastică, dar și farmec, nostalgie, meditație, șansa de a recupera dimensiunile destinului. Fiecare capitol este ca un afluent care își are drumul lui, ca apoi să se reverse în fluviul care înseamnă viața și aventura ei, mai ales, a autorului Adrian Barbu.

Pagină cu pagină, călătoria are dublu sens. Spre puncte cardinale, spre puncte luminoase sau întunecate ale protagoniștilor din viața lui Adrian Barbu, spre tangențe cu figuri prețioase sau diabolice ale istoriei și culturii. Al doilea sens este cel spre sine însuși. Cele două merg mână în mână pe parcursul cărții, îi dau consistența și particularitatea. Documentul pe care l-am citit pe capitole și, după aceea, în cronologia asamblării finale este nu doar unul pentru memoria unor istorii de familie. Sunt, de fapt, în acest tip de reconstituire, documente valoroase pentru anumite perioade dintr-un context politic, uman, social ce-și pun amprenta nu doar pe traseul unei familii, ci pe acela al multor spații geografice. Intersecțiile dintre particular și general, care dau soliditatea acestei construcții narative, dar și analizei de dedesubt, formează, extrem de subtil, miza cărții. Există melancolie, bucurie, simț ludic, inocență și maturitate, nuanțe ale unui subiectivism subtil și bine temperat, există retorică, dar nicio urmă de judecată. Nicio cădere în compătimire, în jelire, în formularea unor verdicte. Asumarea, prin parcursul acestui tip de memorialistică, a luminii și întunericului, a bucuriei și tristeții, a nedreptății și a șansei, a puterii de a lua totul de la capăt de câteva ori devoalează, de fapt, Tonul înțelegerii și al Toleranței. Al acceptării misterului vieții. Un exercițiu cu sinele tot mai complicat în ziua  de azi, când trecutul a așternut obstacole decisive. Când moartea a fost mai mereu prezentă în jur. Când dispariția celor importanți de la o zi la alta, de la o noapte la alta, ar fi putut scufunda un traiect în rătăcirea de sine. Răbdarea și curiozitatea unei minți strălucite ca aceea a autorului Adrian Barbu se resimt în abordarea științifică a cercetării, topită în puterea unui verb care dă Puterea acestei cărți și al unui tip de inițiere. Un Fragmentarium ca o moștenire din tată în fiu, de la zero la infinit și înapoi, spre punctul de unde va începe, de acum, introspecția fiilor. Și nu numai a lor.

Marina Constantinescu